Arhive categorie: MINIESEURI

SUNTEM TOT MAI PUȚINI

Motto :

„..dar noi disprețuim asemenea pofte, noi, eterni nomazi ai drumului spre eternitate.”

CITADELA – Antoine de Saint-Exupery

Suntem tot mai puțini oameni sinceri.
Într-o lume tot mai plină de măști, de falsitate, de interese ascunse.

Suntem tot mai puțini oameni sensibili.
Într-o lume în care se propagă ideea că a fi puternic înseamnă a fi lipsit de emoții.

Suntem tot mai puțini oameni cu bun-simț.
Într-o lume în care „a avea tupeu” se vrea să pară mai util decât a fi respectuos.

Suntem tot mai puțini oameni cu simțul frumosului.
Într-o lume tot mai lipsită de repere estetice, unde hidoșenia este preaslăvită.

Suntem tot mai puțini oameni profunzi.
Într-o lume care devine tot mai superficială, sub pretextul eficienței, al trecerii rapide de la un moment la altul, de la o situație la alta.

Suntem tot mai puțini oameni realiști.
Într-o lume care se îndepărtează tot mai tare de Realitate (existența obiectivă), o lume în care, sub pretextul toleranței, „fiecare trăiește în propria realitate” (de fapt e vorba de o existență subiectivă, o îmbinare de real și imaginar).

Suntem tot mai puțini oameni orientați spre Înțelepciune.
Într-o lume în care filosofia centrală este hedonismul material, care transformă Omul într-un individ sălbatic, care îl duce înapoi în peșteră, care-i extrage ceea ce poartă el mai important în sine : propria Conștiință.

Suntem tot mai puțini oameni axați pe logică.
Într-o lume în care se obișnuiește să se spună că „fiecare are dreptatea sa, adevărul său”, în care între „da” și „nu” s-a introdus „depinde” (componenta subiectivă, a interesului personal).

Suntem tot mai puțini oameni modești.

Într-o lume în care orgoliul hrănește sentimentul propriei (false) importanțe, dar care de fapt este un răspuns al individului la frustrări, sentimente de vinovăție, de interioritate, șamd.

Suntem tot mai puțini.
Dar și tot mai buni.

Și, deci, tot mai valoroși.

Ce garantează o relație de calitate ?

 

 

 

 

 

 

Ne îndrăgostim şi, în general, „ne cuplăm” pe baza unor motive mai mult sau mai puțin conştientizate. Poate fi vorba de intuiție, de un anumit comportament al persoanei respective; poate fi siguranța economică; stabilitatea psihică; principiile comune de viață, asemănarea în gândire, simțire şi acțiune, ş.a.m.d.

Există mai multe aspecte de care depind calitatea, valoarea şi succesul unei relații de cuplu :
– comunicarea (atât verbală cât şi cea dincolo de cuvinte),
– compatibilitatea psihologică,
– satisfacția sexuală reciprocă,
– modul de soluționare a problemelor şi conflictelor,
– gestionarea influențelor exterioare,
– înțelepciunea fiecăruia – pentru a lua decizii cât mai favorabile, pentru sine şi în cadrul cuplului,
– etc.

Însă există un singur lucru care garantează relația.
Iar acesta este DEZVOLTAREA PERSONALĂ.

Dezvoltându-te, practic îți sporeşti valoarea.
Devii tot mai puternic, mai interesant, mai dorit de către „competiție” (şi este o naivitate pentru partenerul care crede că, deodată ce celălalt este într-o relație cu el, acesta nu ar fi sau ar putea fi văzut ca pe o „pradă” de către cei care-l doresc sau l-ar vrea drept partener – de cuplu, sau doar de sex, etc).

Dezvoltându-te, te „upgrade”-zi, te perfectezi, îți elimini sau diminuezi defectele şi slăbiciunile, şi îți sporeşti calitățile şi punctele-forte.

De acest proces al îmbunătățirii continue te bucuri atât tu, ca persoană, cât beneficiază şi toți cei care interacționează cu tine : partenerul de viață, familia, prietenii, colegii de serviciu sau colaboratorii din diverse proiecte în care eşti implicat.

Dezvoltarea personală include două părți complementare :
– o parte teoretică, ce conține un capitol de noțiuni generale – documentarea, şi un capitol specific, în care îți defineşti scopul, obiectivele, motivațiile etc pentru care alegi să te dezvolți,
– şi o parte practică, în care desfăşori activități care duc la dezvoltarea propriei persoane.

Există numeroase ghiduri şi idei în acest domeniu, vă invit pe voi să le descoperiți, să le integrați într-un plan, şi să le urmați.

Recomandabil este ca fiecare dintre noi să înceapă cu o „analiză SWOT” a ființei proprii :
– puncte-forte
– puncte slabe (vulnerabilități)
– oportunități
– riscuri.

O asemenea evaluare pune ne aduce conştientizare şi claritate în gândire, astfel că ulterior ştim cu precizie ce avem de făcut, direct proporțional cu prioritățile.

Revenind la tema acestui minieseu, Dezvoltarea personală este cea mai bună metodă pentru a-l motiva pe partenerul nostru să continue să depună eforturi pentru a ne păstra, să nu se „culce pe-o ureche”, considerându-ne drept un bun care, o dată cumpărat, îi aparține ca o proprietate privată.

Iar, pe de altă parte, exemplul personal este cea mai bună cale de a-l motiva şi pe el să se dezvolte.

 

 

 

 

Anturajul

Multe lucruri ne influențează în viața de zi cu zi.
Dar cel mai mult – fie că ne dăm seama sau nu, că vrem sau ne împotrivim – ne influențează oamenii alături de care trăim.

Și cine sunt acești oameni ? Familia, colegii, partenerul de viață, prietenii.
Dat fiind că nu ne-am putut alege familia în care să ne naștem, avem posibilitatea de a ne alege familia pe care o vom construi. De asemenea, ne alegem prietenii, și, într-o măsură mai mică sau mai mare, colegii și colaboratorii.

Calitatea vieții noastre va depinde în mare parte de calitatea acestor oameni, de calitatea alegerilor pe care le facem în ceea ce îi privește.

Și pe ce criterii își aleg oamenii, de regulă, pe cei din jurul lor ?

1. ASEMĂNAREA. Suntem tentați să ne înconjurăm de persoane cât mai asemănătoare, cu gânduri, emoții și preocupări similare cu cele ale noastre.
2. INTERESUL. Chiar dacă nu ne seamănă, s-ar putea să intrăm în relații cu oameni care să ne fie de folos. Desigur, se naște o simbioză, iar legătura este de fapt un contract, cu drepturi și obligații de ambele părți, în funcție de negocieri..
3. CURIOZITATEA. Se poate ca cineva nici să nu ne semene, nici să nu ne fie de folos (cel puțin inițial), dar să ne trezească curiozitatea. Prin felul său de a gândi, de a simți, de a trăi. Elementul exotic ne captează atenția, și ne atrage ca un magnet.
4. PRIETENIA. Dincolo de simpla asemănare, prietenia presupune deschidere sufletească, sinceritate, intenții și fapte pozitive față de celălalt. Multe din relațiile de cuplu de astăzi sunt doar niște prietenii sexuale.
5. DRAGOSTEA. Față de partenerul de viață. Sau, față de o persoană nou-întâlnită. Și dacă deja avem partener, suntem puși să alegem: A, B, sau AB.. Însă compromisul nu e niciodată o soluție, mai ales pe termen lung.

Cheia alegerilor înțelepte stă în propria înțelepciune.
Cu cât evoluăm mai mult, cu atât aceasta se va răsfrânge asupra deciziilor pe care le facem în permanență.

Și este bine să renunțăm la lucrurile și persoanele care nu ne (mai) fac bine, care manifestă o influență negativă asupra noastră, sau care în general nu duc nicăieri.

Argumentul vechimii este un argument prost, el trebuie eliminat din calculele decizionale.

Uneori constatăm că persoane foarte apropiate, precum proprii părinți sau prieteni vechi, fie se schimbă (în rău), fie ne dăunează, chiar dacă eventual nu-și dau seama – fiind negativiști, mânioși, vicioși, leneși, șamd.

Caz în care cel mai bine este să continuăm să îi respectăm, dar să luăm distanță față de ei. Altfel ne vor trage în jos, spre iadul în care trăiesc.

Nu oricine poate juca rolul Mântuitorului – și în plus, evoluția este un proces individual..

 

De ce să NU-ți iubeşti aproapele

Fac dintru început precizarea că titlul este greșit formulat.
Greşit, dar intenționat.
Pentru că iubirea oarbă este sau poate fi periculoasă – autodistructivă, dar dăunătoare şi altora.

Autodistructivă deoarece poți iubi pe cineva care face tot posibilul să te distrugă sau, în general, să-ți facă rău.
Dăunătoare altora deoarece tolerarea Răului nu face decât să-i sporească puterea – atât extensiv (pe orizontală, ca şi număr de indivizi orientați negativ) cât şi intensiv (pe verticală, adică în intensitate).

Față de bolnav manifeşti iubire, dar, atenție, nu iubeşti boala sa, ci ființa acestuia. Şi lupți împotriva bolii, pentru a-l face din nou sănătos. (Şi este binecunoscut faptul că nu-l poți trata „cu forța”, că vindecarea depinde de el.)

La fel, nu iubeşti viciile, ci, eventual, persoana care le-a ales, conştient sau nu. Şi încerci să o ajuți să înțeleagă faptul că e necesar, spre binele său, să renunțe la vicii, în favoarea virtuților.

Observăm aşadar că Iubirea nu se rezumă la o simplă emoție, nici măcar la empatie pentru alte ființe, ci include, neapărat, acțiune, implicare efectivă.

Degeaba te pretinzi „iubitor de animale” dacă te limitezi la a da like sau share pe Facebook la poze cu animăluțe drăguțe. Iubitor de animale eşti când adopți un animal (şi nu pentru „rasa” acestuia; pentru că-ți place că e „pe alb”, de parcă ar fi un obiect; pentru a impresiona sau sensibiliza pe alții, or din alte asemenea motive egoiste) şi ai grijă de el.

S-a spus că „Cel care iubeşte un singur om iubeşte infinit mai mult decât cel care iubeşte pe toată lumea.
Iată aşadar că iubirea autentică, reală, este specifică.
Adică se adresează unui anumit individ, în parte.
Iar pentru ca iubirea să fie specifică, axată pe individul iubit, este necesar să-l cunoşti, să încerci să-l înțelegi, să te apropii de sufletul său..

Altfel, „iubirea pentru toată lumea” nu este decât o vorbă goală, o afirmație fără acoperire, o tentativă de „pace cu toată lumea”, în vederea evitării conflictelor sau discuțiilor de orice fel, o încercare de manipulare, şamd.

Există oameni fundamental răi, plini de venin.
Desigur, „pacifiştii” vor încerca să-i scuze, căutând cauzele în educația primită (în copilărie), în abuzurile la care au fost expuşi cândva, astfel că violența lor ar putea fi văzută drept o formă de autoapărare.

Toleranța cre(ş)tină a eliminat „legea talionului”, compensarea echilibrată a unui rău înfăptuit printr-o pedeapsă echitabilă, aşa încât pedepsele pentru infracțiuni se rezumă, în prezent, la simpla „privare de libertate”..

Fapt care încurajează infractorii să-şi continue fărădelegile.

Ura nu va dispărea niciodată prin ură, ci prin iubire.„, spune Buddha.
Desigur, însă, cum explicam mai devreme, nu urăşti individul, ci fapta rea, răutatea acestuia.

Şi e de dorit să avem o lume plină de cât mai mulți oameni buni. Încurajându-i pe cei care sunt deja, şi transformându-i pe cei care încă nu-s.

Marea majoritate sunt, în realitate, indiferenți.
Agățându-se de câteva repere relativ fixe, stabile – familie, loc de muncă, prieteni – se închid în propriile lumi, în „zona de confort” care le conferă sentimentul de siguranță. Şi nu-i mai interesează nimic din ce se întâmplă în rest, mai aproape sau mai departe de ograda proprie..

În iad vor ajunge nu doar oamenii răi, ci şi cei care au avut ocazia să facă un bine, dar nu l-au făcut.

Nu există scuze pentru neimplicare.
Degeaba prosperi, dacă te afli la bordul unui vapor care se îndreaptă spre dezastru.
A nu-ți păsa, decât de tine sau, cel mult, de câțiva apropiați, este chiar o dovadă de răutate.

Viața în general, şi noile condiții sociale, ne determină pe fiecare în parte să ieşim din „cochiliile” în care ne-am închis, şi să luăm atitudine.

Să acționăm. Şi nu oricum, ci cu înțelepciune.

Condamni, declarativ, corupția, dar, prin fapte, o susții.
Ştii că cerşetoria nu se poate remedia prin a le da bani cerșetorilor, dar continui să le dai.
Condamni terorismul, dar terorizezi pe cei pe care-i consideri mai slabi decât tine.

Sau asişti, ca un spectator plictisit, la spectacolul oferit de ceilalți, care acționează – doar că, aici nu e vorba de un joc, ci e realitate. O realitate din care faci şi tu parte, fie că vrei sau nu.

Ce te faci însă, când „aproapele” rău este conştient de răutatea sa, ba chiar se mândreşte cu ea, socotind-o un semn al puterii sale ?
Cel mai bine este să te distanțezi.
Să-l laşi să-şi dea seama singur că se află în eroare.
Să-i acorzi ocazia de a se izbi de consecințele faptelor sale negative, distructive.
Ba chiar, să-l laşi să moară.

Indiferent că-ți este mamă, tată, frate, soră, prieten, iubit.

Răul trebuie să dispară de la rădăcină. Iar „rădăcina” e alegerea individului de a se orienta spre Rău, sub oricare din formele acestuia.

A-i oferi iubire unui asemenea om nu face decât să-l înverşuneze, să-l motiveze să-şi justifice (fața de sine, față de tine) emoțiile, gândurile şi faptele, să-şi amplifice veninul pe care-l poartă în suflet.

A căuta partea bună în fiecare” este o strategie adesea folosită de manipulatori, pentru a distrage atenția de la consecințele dezastruoase, mai ales pe termen lung, ale acțiunilor lor.

Nu te lăsa indus în eroare.
Fiecare om este responsabil pentru ceea ce alege.
Iubeşte şi trăieşte în mod înțelept, conştient, şi în cunoştință de cauză.

Ai grijă la cei pe care-i primeşti lângă tine, selectează-i doar pe cei de calitate, iar de la restul, limitează -te doar la a învăța, prin contraexemplu („aşa nu”).

Cunoaşte-ți prietenii şi duşmanii deopotrivă.

De ce să fii infidel ( ? )

Titlul este pus intenționat aşa încât să se poată înțelege două sensuri diferite.
O dată, cititorul se aşteaptă să i se prezinte motive pentru care să-şi înşele partenerul de viață..
..iar în al doilea sens, pare a fi o întrebare retorică, ca şi o concluzie după o meditație din care a reieşit că nu e cazul să fii infidel..

Ca şi în general, oamenii vor alege fie unul dintre sensuri, fie celălalt, în funcție de configurația sufletească a fiecăruia, în funcție de interesele sau respectiv scopurile pe care le are (conştient sau nu), în funcție de filosofia sa de viață.

Astfel, fiecare individ va căuta motive, argumente, „probe” pentru a(-şi) justifica orientarea : fie fidelitatea, fie infidelitatea.

Mai există „relativiştii”, cei care încearcă să nuanțeze termenii, definițiile acestora, contextele în care un om în general fidel ar putea sfârşi prin a fi infidel, or care vor vorbi despre mai multe tipuri de infidelitate – mentală, emoțională, în afară de cea aşa-zis „fizică”.

Dar să vedem acum câteva motive pentru care înşeli sau eşti tentat să o faci.

1. Pentru că eşti superficial. În relația cu propria persoană, apoi în relația cu partenerul. Altfel, profunzimea (verticală) şi amplitudinea (orizontală) a gândurilor şi emoțiilor ar fi concentrate asupra persoanei iubite.

2. Pentru că eşti sigur că „nu vei fi prins”. Într-o locație considerată „sigură”, cu un partener-amant considerat „de încredere”, nu-ți pui problema că celălalt ar putea afla de una sau mai multe „aventuri”.

3. Pentru că, dacă partenerul ar afla, ai fi deja pregătit cu argumente prin care „să te scoți”. I-ai explica ori că nu ai avut de ales, ori că te şantaja amantul, ori că se ivise ocazia şi n-ați rezistat, ori că.. pur şi simplu „s-a întâmplat”.

4. Pentru că relația cu partenerul nu este de înaltă calitate. Se poate ca motivele pentru care stați împreună să fie altele decât dragostea (reciprocă), dorința puternică de a fi împreună, şi prin urmare „ți se rupe” dacă află sau nu, dacă desființați relația sau mergeți mai departe..

5. Pentru că te-ai cam plictisit de partener. Iar infidelitatea ar fi o formă de „evadare din cotidian”, din monotonie, din rutină.. Apariția plictiselii însă a depins şi de gradul tău de implicare în relație, nu doar de implicarea partenerului. A plasa întreaga responsabilitate pe umerii celuilalt nu e o dovadă de înțelepciune, ci, adesea, o strategie folosită pentru (auto)justificarea diverselor comportamente proprii..

6. Pentru a te răzbuna pe partener. Atunci când sentimentele care vă uneau cândva scad în intensitate sau dispar, fiind înlocuite de sentimente şi emoții negative, infidelitatea este folosită drept „o armă” simbolică folosită pentru a-l „răni” pe celălalt.

7. Pentru a-ți dovedi puterea de atracție asupra „sexului opus”.
Atunci când fie nu au suficientă încredere în propria persoană, fie egocentrismul este la cote înalte, infidelitatea (sub orice formă, nu doar fizică) este percepută drept o confirmare a propriei valori..

Infidelitatea este aşadar un efect, nu o cauză. Cauzele trebuie căutate în primul rând în propria persoană, abia pe urmă în celălalt. Pentru asta, autoevaluarea obiectivă este o necesitate.

Aşa-i la noi

Ori de câte ori asistăm, ni se face, sau auzim de o nedreptate, apar inevitabil dintre aceia pregătiți cu replica „Ce să faci.. aşa-i la noi..” „România.. ce pretenții să ai?!”

Cine sunt aceşti oameni ?
Laşii.
Cei cărora nu le pasă de ce se întâmplă în jurul lor.
Cei resemnați, care eventual aşteaptă un Mântuitor divin sau lumesc.

Dacă aşteptăm ca schimbarea răului în bine sau a binelui în mai bine să vină din altă parte decât de la propria noastră persoană, s-ar putea să aşteptăm toată viața. Degeaba.

Deoarece, avem dreptul şi totodată obligația să acționăm.
Şi să reacționăm față de orice injustiție.
Să o semnalăm instituțiilor statului.
Să o descurajăm cât mai mult.

„Nu ai dreptul să refuzi un efort decât în numele altui efort, mai mare.” (CITADELA – Antoine de Saint-Exupéry)
Carevasăzică, responsabilitatea individuală nu poate fi, decât cu riscurile de rigoare, pasată altcuiva. Nu poate fi înstrăinată.

Resemnatul nu doar că nu are aşteptări pozitive de la propria sa existență, de la sine însuși, el are aceeași atitudine şi față de lume, față de ceilalți semeni.

Închizându-se în zona lor de confort, care reprezintă nimic altceva decât o celulă a unei închisori invizibile, cu ziduri mentale, aceşti indivizi încurajează, prin pasivitatea lor, pe cei care comit nedreptăți de orice fel.

Soluția, ca în majoritatea problemelor din societatea omenească, constă în trezirea Conştiinței, în realism (în loc de escapism), în transformarea pozitivă individuală, evoluție.

Abia atunci când începi să crezi că meriți mai mult, mai bine, mai frumos, îți extinzi orizonturile şi ceri mai mult, mai bine, mai frumos, de la tine însuți şi de la cei din jurul tău.

Şi, evident, începi să acționezi potrivit noilor standarde de calitate, tot mai înalte.

Astfel, prin acțiune colectivă, „Aşa-i la noi..” devine „AŞA-i la noi!”.

Pentru că „la noi” este exact aşa cum „noi” toți alegem să fie ! 🙂

Ziua naționalã vs Ziua raționalã

#DACÃ „ziua naționalã” ar fi ȘI o zi raționalã,
atunci …

– i-ați aresta, judeca și condamna pe toți trãdãtorii României din ultimii 26 de ani..
– ați cumpãra produse & servicii românești sau mãcar vândute de patroni români – încurajând investițiile în economia româneascã..
– ați renunța la dat și luat șpagã – sub toate formele, încurajând retribuțiile cinstite și legale..
– ați respecta legile din principiu, cã așa vã dicteazã Conștiința, nu milițianu’..
– n-ați mai da bani cerșetorilor – fie cã-s țigani borâți, fie cã-s religioși (BOR Holding), încurajând lenea, ci i-ați dona celor care muncesc salvând vieți (SMURD, pompieri, polițiști, etc)..
– ați face cu toții greve fiscale, obligând funcționarii statului sã foloseascã, iar nu sã iroseascã banii publici, devalizând bugetele locale și național..
– ați vorbi corect limba românã, nu stâlcind-o și folosind cuvinte și expresii pe care nu le înțelegeți, ori clișee promovate prin mass-media..
– nu v-ați mai lãsa manipulați de cãtre „societate”, și ați începe sã gândiți și sã acționați autonom..
– ați înceta sã mai confundați România cu funcționarii statului – urându-i pe aceștia, resimțiți urã și fațã de țarã..
– ați merge civilizat pe trotuar sau pe stradã, dând dovadã de bun-simț, nu comportându-vã ca niște primitivi..
– etc.

Tehnologie vs relații (de cuplu)

ESTE TEHNOLOGIA VINOVATĂ
PENTRU SLABA CALITATE A RELAȚIILOR INTER-UMANE ?

Am văzut inclusiv în seara asta la ştirile de la PROTV despre #tehnologia care cică dăunează cuplurilor, şi în general relațiilor inter-umane.

Tehnologia este un #instrument menit să ne faciliteze viața sub toate aspectele. Deci în sine, e neutră. În funcție de cum este folosită, efectele sunt pozitive respectiv negative.

În relații, problema este alta, şi constă într-un #mix de superficialitate, ignoranță, jocuri politice (de putere), interese mutuale (pragmatismul aplicat în sens egoist), comunicare înțeleasă & aplicată în sens greşit (fiind redusă la vorbe, iar vorbele, la conversație de stradă), dezorientare generală (lipsa unei strategii de perspectivă, şi în general a pozitivismului), ş.a.m.d..

Partenerul care stă (aproape) mereu cu telefonul în mână, în general pe internet, mai ales aici, pe Facebook, o face în încercarea (subconştientă) de a #compensa, prin iluziile oferite de Virtual, nevoile pe care le resimte în Real. Recent s-a observat, din păcate, că indivizii încep să confunde cele două lumi paralele, suprapuse.

Dependentul de tehnologie are falsa impresie de #control. De fapt el chiar controlează – dar nu mai mult, şi nimic altceva înafară de butoanele şi tastatura calculatorului sau telefonului. Însă nu are controlul asupra propriei sale vieți, este un prizonier al viselor.

Dincolo de teoriile #conspiraționiste, conform cărora Oculta Globală poartă de zeci de ani un „război invizibil” cu scopul câştigării definitive a sufletului omenesc, pentru a-i servi mai bine interesele, pentru a-şi asigura puterea absolută, (ceea ce este în mare parte adevărat, demonstrabil prin acțiunile şi efectele acestora ale „stăpânilor nevăzuți”), fiecare individ are #responsabilitatea de a deveni conştient de ceea ce îl priveşte, în mod direct cât şi indirect, şi prin urmare, dreptul de a se dezvolta şi a evolua ca ființă umană şi spirit luminat.

Nimeni nu te poate obliga să nu citeşti cărți bune, pline de cunoștințe esențiale, nimeni nu te obligă să te interesezi de bârfe şi alte fleacuri, #alegerea îți aparține pentru locul în care te afli, ceea ce faci, cu cine şi cum.

Revenind la subiect, tehnologia vs relațiile (de cuplu), fiecare parte, fiecare persoană este sau trebuie să fie responsabilă şi #conştientă atât de sine, cât şi de celălalt.

Deîndată ce începem să ne privim în adevărata natură – de Spirite călătoare îmbrăcate cu un trup (aşa-zis) material, se deschid infinite #oportunități spre o conviețuire fericită, luminoasă, pozitivă.

Dacă ai probleme, cel mai bine este să te #deschizi. Evident, spre cei în care ai încredere, de preferință spre specialişti bine – intenționați.
„Deschiderea este cheia transformărilor.” (CITADELA).

A #evada în Imaginar este sinonim cu a închide ochii în fața problemelor, a te aşeza în genunchi în fața călăului, şi a aştepta sabia care să-ți despartă capul de restul trupului – o atitudine şi o abordare fataliste, sinucigaşe.
Ca să parafrazez pe cineva, Virtualul „este ca şi cum ai mânca un prânz în vis.”

Experiențele profund umane se desfășoară exclusiv în lumea reală, obiectivă.
_________________________________
3DS ▲

Idealizarea în relațiile de cuplu

Așa cum foarte frumos prezintã Alain de Botton în ESEURI DE ÎNDRÃGOSTIT (pe care dealtfel o recomandãm cu plãcere, îndeosebi celor mai „raționali” din fire, mai înclinați spre filosofie), Idealizarea este un proces care apare în relațiile de cuplu, de obicei imediat dupã îndrãgostire, sau pe parcursul ei.

Idealizarea constã în proiectarea imaginii mentale pe care o avem despre „partenerul ideal”, asupra bietului (viitor) partener real. De la acesta ne așteptãm sã întruchipeze rãspunsul la toate întrebãrile noastre de pânã atunci, soluția tuturor problemelor trecute, prezente, sau viitoare, perfecțiunea ființei umane, suma tuturor calitãților omenești posibile și absența niciunui defect.

Practic, ceea ce se petrece este cã suntem „orbiți” într-atât de mult de „ceea ce visam”, încât suntem incapabili de a descoperi pe „celãlalt” exact așa cum este el, atât cu calitãțile, cât și cu defectele lui.

Apropo de defecte. Este generalã afirmația „Iubește-mã așa cum sunt!”. De acord, o abordare realistã pleacã întotdeauna de la acceptarea realitãții lucrurilor. Este primul pas. Dar, dacã se dorește evoluția – atât individualã, cât și relaționalã, e nevoie de motivare pentru dezvoltare, care presupune o transformare pozitivã continuã. Iar aceasta la rândul ei obligã la o autoperfecționare permanentă și susținutã.

Revenind la tema idealizãrii, soluția este, prin urmare, calmarea propriei minți exacerbate, a imaginației bolnãvicioase, a dorinței nebune care-și cere hrana. E nevoie așadar de o imensã luciditate. Asta nu înseamnã cã trebuie sã devenim reci, insensibili. Chiar dimpotrivã.

Dar sã ascultãm mai atent ceea ce spune partenerul. FÃRÃ a interpreta în nici un fel.
Sã-l privim cu atenție, nu ca pe un cobai într-un laborator de cercetare științificã, ci ca pe un bun prieten pe care l-am reîntâlnit dupã mulți ani.
Sã încercãm sã nu tragem concluzii pripite, și, foarte important, sã nu ne grãbim sã etichetãm.
Sã-l ducem pe partener în locuri diverse, sã-l punem în ipostaze diferite, pentru a vedea cum se comportã. Deoarece comportamentul este fundamentul vieții practice, cotidiene. Nu gândirea, nu simțirea – care sunt doar primii pași, sau mai precis doar „imboldul” mersului.

Aceastã cunoaștere trebuie folositã spre a-l înțelege mai bine pe celãlalt, spre a-i comunica mai bine, mai eficace. Iar nu spre a-l manipula, ulterior, într-un joc de putere. Cãci atunci nu se mai cheamã dragoste, ci strategie egoistã.

Foarte mulți pun preț pe compatibilitate.
Noi însã considerãm cã, dupã testarea compatibilitãții, cea mai importantã este compatibilizarea. În timp ce prima este o stare, a doua este un proces.
Concret, cei doi își „împrumutã” caracteristici specifice, obiceiuri specifice, etc, sau își formeazã altele noi, toate astea având drept scop o cât mai bunã inter-relaționare, așa-zisa „sudare prin completare” a cuplului.

Ceea ce se întâmplã pe parcurs este însã o altã poveste, noi sperãm cã una fericitã 🙂 , aici am atras atenția doar asupra importanței realismului în relația de dragoste.
Așa încât, ulterior, peste ani, cei doi sã facã dragoste, nu urã.

Închidem cu un citat minunat, care sintetizeazã tot ce am susținut pânã aici :

„Cãci nu trebuie sã întâlnim omul la primul, ci la al șaptelea etaj al inimii, cugetului, și sufletului sãu.”
CITADELA – Antoine de Saint-Exupery.

Mult succes în toate relațiile voastre, în primul rând în cele cu propria ființã, deoarece „Este o nebunie sã pierzi înãuntru, pentru a câștiga în afarã.”
Și de asemenea, aveți grijã, cãci „Nu trebuie sã te pierzi pe tine însuți, în iubirea pentru celãlalt.”
(Ambele citate sunt din filmul WHAT DREAMS MAY COME).

Sã iubiți și sã fiți iubiți!
________________________
3DS ▲

Despre Fericire

FB_IMG_1463517520506DESPRE FERICIRE

Pretutindeni, în toate mediile, oamenii au devenit, mai ales în ultimii ani, obsedați de ideea căutării şi găsirii fericirii.

S-au scris mii de cărți şi articole, s-au turnat filme artistice şi documentare, s-au creat site-uri, pagini de facebook, forumuri online şi offline, toate acestea pentru a ne converti, pe toți la Sfânta Fericire.

Dar ce e, de fapt, Fericirea ? Să o scriem oare cu literă mică, fiind un obiect obişnuit ? Sau cu majusculă, în semn de respect, aşa cum scriem „Dumnezeu”, „Înțelepciune”, etc ? Răspunsul la întrebarea aceasta ne duce direct în miezul problemei : Fericirea este esența fericirilor, mari şi mici, individuale şi colective, fie că durează o clipă, sau o viață întreagă.

Anatole France povestește despre un om care a avut „privilegiul” să elimine din viața sa momentele de tristețe, plictiseală, etc, şi să le păstreze doar pe cele fericite. Astfel, din copilărie a păstrat doar pauzele de la scoală, din tinerețe – doar pe cele când şi-a luat diploma de la facultate, sau când soția i-a născut primul copil. De când era adult – când era avansat, la locul de muncă, şi mai apoi, timpul petrecut cu nepoții. În total, omul a trăit… trei zile !

Asta vrea să spună că nu putem duce o viață cu adevărat fericită, este tristețea cealaltă față a monedei ?!..

Depinde. Revenind la distincția între Fericire şi fericire, există atâtea definiții câți oameni le concep, conştient sau subconştient.

Unii, mai masochişti de fel, nu pot concepe cerul perfect senin – undeva, cumva, trebuie să existe un nor. Dacă nu e, îl inventează. Pentru ei, nu există fericire absolută, în schimb există un mare zbucium interior, sufletesc, o dualitate care îi macină în permanență, o menghină care îi strânge încet dar sigur.

Alții, mai pragmatici, se orientează spre anumite aspecte ale vieții cotidiene, şi pun semnul egal între Fericire şi una sau mai multe dintre următoarele: pace sufletească sau/şi socială, prosperitate (eventual chiar clar : „bani”), recunoaştere socială sau/şi profesională, sau diverse vicii şi delicii, „că doar viața e scurtă şi trebuie să te simți bine, să fii fericit.”

Dar este corect să confundăm Fericirea cu toate aceste succese sau plăceri ? Cât de mult depinde a fi fericit, de ceilalți ?

Aici, vrem să amintim un caz expus de Emile Durkheim în cartea sa, DESPRE SINUCIDERE. O tânără femeie, după ce a suferit o dezamăgire „din dragoste”, mai exact datorită diferenței enorme între ceea ce se astepta şi ceea ce a primit, s-a îmbolnăvit psihic şi a fost internată într-un ospiciu. Aici, şi-a construit, în imaginație, o lume paralelă, în care era căsatorită cu un tânăr ofițer, cu care avea împreună cinci copii. Ceea ce e surprinzător este remarca medicului care se ocupa de ea : „Dacă aş putea s-o vindec, n-aş face-o. E mai fericită aşa.”

Este tristă o asemenea perspectivă, deşi unii oameni (auto)considerați, cel puțin per ansamblu, „normali”, preferă să sufere cât mai puțin, eventual deloc, în lumea reală, şi să compenseze această suferință retrăgându-se în Ireal, în iluziile Virtualului, Imaginarului – şi asta sub diverse forme : Internet, Arte, Sport, şi alte asemenea pseudoactivități. „Pseudo” deoarece nu transformă Realitatea, ci o reproduc, o schițează, o maschează, asociază, analizează sau sintetizează, parodiază, etc. – tot atâtea forme şi strategii de evadare din lumea reală, din teribilul conflict interior, datorat neputinței de a se înțelege pe sine, sau a înțelege lumea exterioară, modalități de evitare a responsabilității pentru propria persoană şi mai ales pentru propriul destin.

„Urmează-ți pasiunea!”, strigă, de pe marginea terenului, „life coach”-ii, terapeuții de orice fel, îndrumătorii morali sau spirituali, scriitorii de literatură motivațională, şi alții. Dar este oare trăirea Pasiunii, ca pretext al Hedonismului, o garanție pentru adevărată Fericire ? Atunci, de ce toți aceşti actori, artişti, sportivi, oameni de afaceri, etc, nu sunt, cu adevarați fericiți, ba, unii, chiar trăiesc în stress, anxietate, sau alte tulburări psihologice, mai mult sau mai puțin exprimate (public), mai mult sau mai puțin grave şi evidente ?

Deoarece, cu toții, au o definiție incorectă asupra Fericirii.
Şi aici, punctăm un adevăr, anume că fiecare om care gândeşte este filosof. Şi îşi duce viața potrivit acestei filosofii de viață, de multe ori neconştientizată, contradictorie, nerealistă, incompletă, şamd.

Noi considerăm că adevărata Fericire înseamnă Entuziasm.
Etimologic, entuziasmul înseamnă „Dumnezeu înlăuntru”.
Ce este Dumnezeu altceva decât esența fiecărui lucru viu (deşi nu se rezumă la şi identifică cu acesta, ca în panteism), o „energie vitală”, de fapt însăşi Viața, aşa cum chiar şi Biblia o recunoaşte ?!… Prin urmare, a-l avea pe Dumnezeu în sufletul tău, adică a fi entuziasmat, înseamnă a te bucura de această prezență reală, şi când te bucuri de Esență, te poți bucura şi de Existență. Invers nu – copilul tău, de pildă, a luat o notă mare la şcoală, fapt care te bucură, dar nu te face fericit.

Cum ajungem aşadar la Fericire, despre care susținem că e reprezentată de Entuziasm ?
Prin Înțelepciune, care e „regina valorilor”.
Ce înseamnă înțelepciunea ?
Înțelegere – partea teoretică, şi Acțiune – partea practică.

Iată aşadar de ce nu toți cei (auto)declarați „fericiți” nu trăiesc, în realitate, această stare sufletească şi chiar spirituală. Deoarece, pentru ca Acțiunea să fie conformă cu Înțelegerea, e nevoie de… Etică.

Or, acesta este subiectul despre care se vorbeşte cel mai puțin, şi pe care, din păcate, „corectitudinea politică” l-a identificat cu termenul de „morală”. Care nu e decât interpretarea contextuală, interesată, relativă, a Eticii – care e universală, obiectivă, absolută, desprinsă din însăşi natura divină – din Conştiință.