Despre Fericire

FB_IMG_1463517520506DESPRE FERICIRE

Pretutindeni, în toate mediile, oamenii au devenit, mai ales în ultimii ani, obsedați de ideea căutării şi găsirii fericirii.

S-au scris mii de cărți şi articole, s-au turnat filme artistice şi documentare, s-au creat site-uri, pagini de facebook, forumuri online şi offline, toate acestea pentru a ne converti, pe toți la Sfânta Fericire.

Dar ce e, de fapt, Fericirea ? Să o scriem oare cu literă mică, fiind un obiect obişnuit ? Sau cu majusculă, în semn de respect, aşa cum scriem „Dumnezeu”, „Înțelepciune”, etc ? Răspunsul la întrebarea aceasta ne duce direct în miezul problemei : Fericirea este esența fericirilor, mari şi mici, individuale şi colective, fie că durează o clipă, sau o viață întreagă.

Anatole France povestește despre un om care a avut „privilegiul” să elimine din viața sa momentele de tristețe, plictiseală, etc, şi să le păstreze doar pe cele fericite. Astfel, din copilărie a păstrat doar pauzele de la scoală, din tinerețe – doar pe cele când şi-a luat diploma de la facultate, sau când soția i-a născut primul copil. De când era adult – când era avansat, la locul de muncă, şi mai apoi, timpul petrecut cu nepoții. În total, omul a trăit… trei zile !

Asta vrea să spună că nu putem duce o viață cu adevărat fericită, este tristețea cealaltă față a monedei ?!..

Depinde. Revenind la distincția între Fericire şi fericire, există atâtea definiții câți oameni le concep, conştient sau subconştient.

Unii, mai masochişti de fel, nu pot concepe cerul perfect senin – undeva, cumva, trebuie să existe un nor. Dacă nu e, îl inventează. Pentru ei, nu există fericire absolută, în schimb există un mare zbucium interior, sufletesc, o dualitate care îi macină în permanență, o menghină care îi strânge încet dar sigur.

Alții, mai pragmatici, se orientează spre anumite aspecte ale vieții cotidiene, şi pun semnul egal între Fericire şi una sau mai multe dintre următoarele: pace sufletească sau/şi socială, prosperitate (eventual chiar clar : „bani”), recunoaştere socială sau/şi profesională, sau diverse vicii şi delicii, „că doar viața e scurtă şi trebuie să te simți bine, să fii fericit.”

Dar este corect să confundăm Fericirea cu toate aceste succese sau plăceri ? Cât de mult depinde a fi fericit, de ceilalți ?

Aici, vrem să amintim un caz expus de Emile Durkheim în cartea sa, DESPRE SINUCIDERE. O tânără femeie, după ce a suferit o dezamăgire „din dragoste”, mai exact datorită diferenței enorme între ceea ce se astepta şi ceea ce a primit, s-a îmbolnăvit psihic şi a fost internată într-un ospiciu. Aici, şi-a construit, în imaginație, o lume paralelă, în care era căsatorită cu un tânăr ofițer, cu care avea împreună cinci copii. Ceea ce e surprinzător este remarca medicului care se ocupa de ea : „Dacă aş putea s-o vindec, n-aş face-o. E mai fericită aşa.”

Este tristă o asemenea perspectivă, deşi unii oameni (auto)considerați, cel puțin per ansamblu, „normali”, preferă să sufere cât mai puțin, eventual deloc, în lumea reală, şi să compenseze această suferință retrăgându-se în Ireal, în iluziile Virtualului, Imaginarului – şi asta sub diverse forme : Internet, Arte, Sport, şi alte asemenea pseudoactivități. „Pseudo” deoarece nu transformă Realitatea, ci o reproduc, o schițează, o maschează, asociază, analizează sau sintetizează, parodiază, etc. – tot atâtea forme şi strategii de evadare din lumea reală, din teribilul conflict interior, datorat neputinței de a se înțelege pe sine, sau a înțelege lumea exterioară, modalități de evitare a responsabilității pentru propria persoană şi mai ales pentru propriul destin.

„Urmează-ți pasiunea!”, strigă, de pe marginea terenului, „life coach”-ii, terapeuții de orice fel, îndrumătorii morali sau spirituali, scriitorii de literatură motivațională, şi alții. Dar este oare trăirea Pasiunii, ca pretext al Hedonismului, o garanție pentru adevărată Fericire ? Atunci, de ce toți aceşti actori, artişti, sportivi, oameni de afaceri, etc, nu sunt, cu adevarați fericiți, ba, unii, chiar trăiesc în stress, anxietate, sau alte tulburări psihologice, mai mult sau mai puțin exprimate (public), mai mult sau mai puțin grave şi evidente ?

Deoarece, cu toții, au o definiție incorectă asupra Fericirii.
Şi aici, punctăm un adevăr, anume că fiecare om care gândeşte este filosof. Şi îşi duce viața potrivit acestei filosofii de viață, de multe ori neconştientizată, contradictorie, nerealistă, incompletă, şamd.

Noi considerăm că adevărata Fericire înseamnă Entuziasm.
Etimologic, entuziasmul înseamnă „Dumnezeu înlăuntru”.
Ce este Dumnezeu altceva decât esența fiecărui lucru viu (deşi nu se rezumă la şi identifică cu acesta, ca în panteism), o „energie vitală”, de fapt însăşi Viața, aşa cum chiar şi Biblia o recunoaşte ?!… Prin urmare, a-l avea pe Dumnezeu în sufletul tău, adică a fi entuziasmat, înseamnă a te bucura de această prezență reală, şi când te bucuri de Esență, te poți bucura şi de Existență. Invers nu – copilul tău, de pildă, a luat o notă mare la şcoală, fapt care te bucură, dar nu te face fericit.

Cum ajungem aşadar la Fericire, despre care susținem că e reprezentată de Entuziasm ?
Prin Înțelepciune, care e „regina valorilor”.
Ce înseamnă înțelepciunea ?
Înțelegere – partea teoretică, şi Acțiune – partea practică.

Iată aşadar de ce nu toți cei (auto)declarați „fericiți” nu trăiesc, în realitate, această stare sufletească şi chiar spirituală. Deoarece, pentru ca Acțiunea să fie conformă cu Înțelegerea, e nevoie de… Etică.

Or, acesta este subiectul despre care se vorbeşte cel mai puțin, şi pe care, din păcate, „corectitudinea politică” l-a identificat cu termenul de „morală”. Care nu e decât interpretarea contextuală, interesată, relativă, a Eticii – care e universală, obiectivă, absolută, desprinsă din însăşi natura divină – din Conştiință.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *